Ce nu mi-a placut in Santorini

In primul rand, drumul pana acolo. O mare agitata, desi incredibil de spumoasa. Un vas cu rusoaice durdulii imitand obsesiv figura din Titanic pentru a fi imortalizate de partenerii de viata sau de vacanta. Ei insa, nu puteau face fotografii pentru ca cel putin una dintre maini era ocupata cu o sticla de vodka. Cadrul se tot repeta pana se golea sticla. Era interesant sa ii privesti. Rusii nu se plictisesc, se pare, sa imite. Britanici galagiosi fugind dintr-o parte in alta, usor confuzi ca nu se pot tine pe picioare. Veselie multa in jur, dive, fericire. Eu sunt un turist lazy, iar zumzetul continuu de pe vas imi amplifica starea de rau cu care ma luptam de la plecare.   Incercam  fara prea mult succes sa ignor ghidul care vorbea mult, prost si dezorganizat. Pana la urma cu totii avem doza noastra de ipocrizie pe care o purtam in portofel.  El incerca sa dea valoare celor cativa banuti pe care ii castigase comision la excursia noastra. Rusii fara nimic original, noi niste hoti (ghidul ocolise agentia la care era angajat si isi bagase toti banii in buzunar). Era multumit! 

Tresor imi aducea pastile si se intreba daca jumatate din oamenii de pe vas vomita din cauza tangajului sau a bauturii. Si imi spunea ca mai e putin. Ma ferea de soare cand credea ca dorm. Nu dormeam, doar imi doream sa nu fi fost acolo. N-am impartasit deloc cu partenerii de drum momentul de incantare maxima cand in departare a aparut insula. A fost un wow la unison care nu m-a facut sa ma ridic. "Haide, trebuie sa-ti revii! E frumos", imi tot spunea el incercand sa-mi salveze ziua. Era frumos, da. Nepamantean, aproape. Pana si nemtii au tacut pentru cateva secunde. Grupul nostru de romani era pestrit in ceea  ce priveste varsta si simtirile. Erau doamne gata sa incerce orice, domni cu carnetele, la panda, mereu, sa prinda agentia in sah mat, tineri care gresisera destinatia, solo travelleri care isi inecau singuratatea in fiecare seara, dar cu un suras tamp pe fata, pregatiti, in orice moment, pentru conversatie de salon. Si noi. Am coborat si ne-am trezit intr-o mare de oameni care isi gasisera tocmai atunci sa vada si ei insula. Si a inceput cursa. Ghizii parca au intrat in transa si alergau bezmetici in toate partile cautand, fiecare in parte si pe limba lui, soferul si autocarul.  Si am plecat sa vedem...totul! Repede! Cat mai repede! Oamenii parca uitasera ca e vacanta lor, platita, visata... Fugeam dintr-o parte in alta ca intr-o intrecere fara miza, vedeam din zbor nisip negru, mare frumoasa, biserici albastre, case sapate in stanca, drumuri inguste, magazine suprapuse. Ghidul nostru urla intr-una ca daca intarziem, se supara soferii si ne lasa acolo. Drama adevarata. Doua doamne ex- profesoare il ajutau cu sarg, experimentand un deja vu. Era ca-n tabara la Calimanesti, la sfarsitul clasei a opta.

Peisajul insa altul. Rece, arid, scaldat intr-o lumina perfecta. Mi-am activat in minte harta mea si am inceput sa o umplu. Cu locuri pe care acum le zaream si unde intr-o zi am sa ma intorc. Si-am sa le calc in tihna. Am coborat din autocar lasand in urma un sofer bombanind incruntat spre turma de romani care ii stricasera programul, jurand probabil sa nu ii mai plimbe "ever" pe conationalii nostri prin paradis. Macar sa fi avut si el norocul unor americani. 

Ce a urmat? Sus pe magarus! Dintre toate intamplarile mele de vacanta asta a fost, de departe, cea mai nefericita. Inainte sa imi dau foarte bine seama ce se intampla m-am trezit calare pe un magar si am pornit in coloana spre port. Magarul meu insa avea o problema nerezolvata cu magarul pe care statea tresor pentru ca altfel nu imi explic de ce incerca mereu sa se intoarca, cu mine in spate, si sa-l mustruluiasca pe prietenul sau. Eu atinsesem un fel de culme a penibilului adresandu-ma sefului coloanei de magari cu "mister", cerandu-i in engleza mea britanica sa opreasca magarul o clipa sa pot cobori. Dupa mai multe incercari, m-a auzit si mi-a zambit. Fara dinti... "Mister" a pocnit magarul meu sa se linisteasca si am continuat drumul. M-am resemnat si am tacut pana jos. De fapt, nici nu prea se mai putea vorbi. Doamnele profesoare traversau un adevarat atac de panica isteric, calare pe magarii din dotare. 

Inca o privire de jos spre insula cu case din vata de zahar si pe mare, din nou. Toata distractia s-a mutat jos, sub puntea vasului pentru ca afara ploua. Vodka, din nou, tangaj si dans. Eu...cam trista. As fi vrut sa vad apusul. 

In Santorini ma intorc cu siguranta. Fara oameni, locul asta pare chiar salbatic. Nu te poti bucura de el decat atunci cand vasele pleaca spre mare ducand departe galagia, vuietul cu care vine civilizatia. As putea sta zile in sir sa privesc marea de acolo. Si sa ascult povesti despre vulcani si Atlantida, despre regele Minos si morile de vant. Frumusetea aceea perfecta, nascuta dintr-o asa o tragedie este brutal umbrita de hahaiala turistilor. Acolo nu ai nevoie de multe. O palarie, o bicicleta, o carte si pe cineva sa tii de mana. Si un Daiquiri la apus...

Inceputuri

Fac parte din categoria celor care s-ar duce spre cercul polar numai ca sa vada semnul cu "Atentie! Reni!" de pe marginea unei sosele. Atat de tangibil. Asa as scapa si de obsesia renilor americani si nici prezenta lui Mos Craciun n-ar mai fi atat de necesara. 

Nu-mi plac inceputurile. Iar cele de an mi se par supraevaluate. Liste, dorinte, urari, prea multe si eu prea putin pregatita pentru avalanse. Nici bilanturile nu imi plac. Multe ganduri irosite, idei nepuse in practica, jumatati de promisiuni transformate in task-uri si ignorate sau uitate in ipad si...prea putine carti citite si locuri pasite.  Prea multa energie consumata in statistici de vacanta. Totul redus la cate ore, cate zile, cate mese, cate stele si cati bani. Multi bani....obligatoriu! Ca sa ai ce povesti, ca sa te simti altfel anul asta, ca sa primesti si tu un premiu.  

Ne gandim luni in sir unde sa mergem in vacanta, ne certam, negociem, facem compromisuri si din cele mai reusite vacante, dupa cativa ani, ramanem cu cateva amintiri rulate pe fastforward in timp ce inchizi ochii si inspiri. Si atunci, in cele cateva fractiuni de secunda cand parca vrei sa aduni tot aerul in piept, atunci iti dai seama ce a contat cu adevarat si cum evoluezi, in fiecare an, in functie de lucrurile pe care ti le amintesti. La ce ai devenit atent. Se intampla sa revad locuri si par de fiecare data necunoscute. Sunt tot eu, aceeasi ochi, acelasi Nikon, insa alt colt de minte deschis, alt unghi, tot eu, dar mai prietenoasa cu locul si mai exigenta cu mine. Am o harta in minte care, in fiecare an, primeste cateva stickere noi. Istanbul - fresh de rodii, Danemarca - palatul Kronborg, Grecia - aroma de piatra arsa si arici de mare :(, Locarno - ciocolata, Franta - da, e ceva aparte Franta si ma da peste cap de fiecare data. 

Planurile de vacanta se fac in momente de taina, de seara, de fericire si liniste. Si caut locuri care sa ma ajute sa mai fac un pas.  Acum ma gandesc la Cape Town sau la Cadiz. Sau poate amandoua. Sau poate la drum cu o masina mica de la Porto spre Evora cautand inca un pousada unde sa dorm si sa ma intorc in timp. Pana la urma imi doresc si eu ceva la inceput de an. Sa ma duca departe...sau aproape, dar sa fie de tinut minte. Si de povestit. Si sa nu uit sa ma "deconectez". Sa traiesc vacantele mele mai putin virtual sau social si mai mult in interior si acolo. 

Chamonix

Mai mult de 20 de ani in urma primeam cadou de la niste prieteni ai parintilor mei, evrei fugari din anii comunismului, un stilou Montblanc. Nu stiam nimic despre branduri, pe atunci, dar stiam ca era altfel decat toate stilourile chinezesti care imi trecusera prin mana. Nu-l mai am, mi l-a furat cineva la scoala. Nu pentru ca ar fi facut ceva bani cu el sau pentru ca si-ar fi dorit sa scrie la teza cu un Montblanc, ci pentru ca asa ii era obiceiul. Sa ia lucrurile pe care le iubeau altii. 

Prima data cand mi-a trecut prin minte o vacanta la Chamonix, m-am gandit ca era ocazia perfecta sa imi cumpar un alt stilou. Si-am inceput sa fac planuri...

Stiam ca trebuie sa organizez cu mare grija fiecare pas ca sa fac posibila vacanta asta. 10 zile. Bugetul nostru de atunci aproape ca nu indraznea sa priveasca harta in directia Chamonix, dar vazusem un wallpaper undeva cu masivul Mont Blanc si am stiut ca acolo era urmatorul loc de simtit si gustat. 

Desi mi-am propus ca blogul asta sa nu aiba nume de hoteluri in care am stat, voi face o exceptie si am sa va spun ca la Chamonix am stat la Chalet Pele. Nu voi descrie niciodata o camera de hotel in metri patrati, suprafata vitrata, daca are halate sau minibar si numarul de feluri de mancare pe bufetul de mic dejun. Dar voi incerca sa va spun totul despre magnetismul unor locuri, despre ambianta unei pensiuni si despre aromele care veneau dimineata dinspre bucatarie. 

Am cumparat sejurul la Chalet Pele in ianuarie, pentru iulie, pentru ca mi-au dat 2 nopti gratuite si pentru ca reducerea de early booking era substantiala.  Eram sigura ca vom pleca. Stiam ca e o cabana cu 5 dormitoare, ca e aproape de centrul statiunii si cam atat. Am vazut si cateva fotografii neclare, proprietarii ma asigurasera ca exista tot confortul si ca locul e recent renovat. Acum nu cred ca as mai face asa, dar sunt locuri care te cheama si atunci restul sunt doar detalii. In urmatoarele cateva luni am vanat, la propriu, bilete de avion la pret bun, spre Geneva. Le-am cumparat in martie de la Lufthansa. Tot cu cei de la chalet am vorbit sa ne asigure si transferul de la aeroport la Chamonix si, in primavara, vacanta mea era batuta in cuie. Iulie a venit greu... 

Pe-afara Chalet Pele n-arata deloc ca o pensiune, mai degraba ca un grajd. in plus, nu ne-a asteptat nimeni. Ne-au lasat cheia sub un ghiveci cu flori, am intrat, am gasit croisante si cafea si s-a schimbat totul. O bijuterie savoiarda. O casa veche, refacuta, plina de motive traditionale si detalii discrete. In fosta pivnita, un fel de biblioteca, in camera noastra, lemn natural si borcane cu gem.  Desi in primele 2 zile am crezut ca suntem singuri, ne-am cunoscut vecinii intr-o dimineata. Irlandezi, alpinisti, veseli si foarte politicosi. In camera noastra mica de la mansarda erau inimi de lemn pictate de mana si atarnate de grinzi, se vedea cerul si Mont Blanc. Totul mirosea a munte si a lavanda. 

Un ghinion (sau poate nu) a facut ca in prima zi sa ne asezam la o terasa sa incercam pentru prima data fondu si sa urmarim telecabinele care urcau pe versanti. Una dintre ele s-a oprit intre doua varfuri. Si a ramas acolo cat noi am mancat, cat ne-am intrebat daca vrem desert, cat am vorbit despre ce-o sa facem maine, cat ne-am plimbat pe drumul spre biserica. Faceam totul cu un ochi spre munte. N-am urcat cu telecabina pe Auguille de Midi, desi irlandezii nostri ne-au invitat tot timpul sa ne razgandim. S-au oferit chiar sa mearga cu noi... Curajul nostru a murit atunci, seara, in timp ce privea spre cer. Acum imi pare rau. Sau poate e un motiv sa ne intoarcem...

Au fost 10 zile pline. Am mers cu Mocanita lor cat de sus ne-a putut duce, am urcat pe munte, am vazut Mer de Glace, am patinat, am facut rafting, am vazut ghetari, ne-am dat cu niste masinute pe pista de bob, am trecut in italia prin tunelul Mont Blanc, am fost in excursie in Elvetia, ne-am imprietenit, am gustat, simtit si trait tot ce am putut. A fost o vacanta calda si parfumata. 

Stilou nu mi-am cumparat. Nu a mai fost nevoie...

Exista locuri care par de neatins. La primul gand, asa si este. Daca pornim la drum cu sufletul, intr-o zi si pasii ne vor duce acolo. 

Asta sunt eu!

Suntem diferiti, ocupati si devenim pretentiosi. Unii dintre noi suntem dispusi sa ne acordam atentie. Vrem detalii, ne plac amintirile olfactive, retinem lucruri pe care altii nu le vad. Savuram, nu mancam. Ne delectam vizitand si refuzam organic doar sa marcam vacantele.

Am venit aici pentru noi. Intotdeauna mi-am dorit sa se ocupe cineva, in felul asta, de vacanta mea. Sa nu cumpar timpul meu liber laolalta cu altii. Sau de la cineva care nu-mi citeste in ochi locurile care ma inspira.

Ceea ce fac acum este un proiect  freelance, incerc si dezvolt conceptul de personal travel advisor. De la idea unei vacante speciale, aproape sau la capatul lumii, si pana la intoarcerea din locuri despre care nici nu stiati ca exista, vom fi parteneri. 

Puteti sa-mi spuneti Oana, stiu ce si unde sa caut, am timp, raspund la intrebari si caut raspunsuri pentru voi, va recomand sa ne cunoastem. 

oana@smartplanseasytravel.com

www.facebook.com/SmartplansEasytravel

https://smartplanseasytravel.blogspot.ro

Uneori ploua

Ati fost vreodata intr-o vacanta si a plouat mai tot timpul? O ploaie marunta, rece, iritanta care parca facea totul sa inunde fragila fericire programata un an si cumparata din timp, astfel ca nimic, absolut nimic sa nu intervina? Ati simtit cumva ca norii rad in hohote si va striga sfidator: "Acum sa te vad! O sa ploua cat vrem noi!"? 

Asa am simtit eu la Stresa, de parca ar fi picat cerul pe mine, la propriu! Am ajuns pe malul lacului Maggiore si nu se vedea nimic in jur, doar nori, ceata si miliarde de picaturi de ploaie rea. "Ce facem?" a intrebat el. Eu cand sunt trista nu vorbesc. Deloc. Nu raspund nici la intrebari simple si nu pentru ca ma supar pe toata lumea ca un copil razgaiat, ci pentru ca ma prabusesc inauntru si nu vreau sa trag pe nimeni acolo. Si ce mult imi dorisem sa ajung la Stresa...

"Mergem in recunoastere! Cat poate sa ploua?" si-a raspuns singur. Bineinteles ca nu aveam umbrela. Sa te duci intr-un loc fermecator, in plin august si cu atat de multe forecasturi de vreme analizate, cu umbrela? Cand am iesit din hotel, baiatul de la receptie ne-a dat o umbrela mare pentru amandoi. Ne privea cu compasiune si l-am urat pe loc pentru asta. 

Ne-am intors tarziu. Am descoperit strazi inguste si elegante, case zvelte si cochete. Am baut cafea intr-o cafenea care a devenit "a noastra" si am mancat tiramisu pe saturate, iar umbrela ne obliga sa mergem atat de aproape unul de altul. 

A plouat tare si a doua zi, dar ne-am facut curaj si ne-am apropiat de un barcagiu intrebandu-l daca ne duce pe insule. Aceeasi compasiune in privire. "No, not today!". Batea vantul ca niciodata in august. Oricum negura era din nou, prea groasa ca sa putem vedea ceva. Si am plecat cu trenul la Locarno. Apoi in Verbania. Si am asteptat sa vina timpul potrivit ca Isola Madre sa ne primeasca. A plouat in fiecare zi din cele cinci petrecute acolo. Dar ne-am ascuns in restaurante micute in care am stat mai mult decat o facem in vacante, am vorbit cu oameni si cu noi, am baut Chianti si am citit. Eram restanta. Pe terasa camerei se simtea aroma de lamai si maslini, camelii si magnolii. Mirosea a ploaie si a seara tihnita. Intr-o dupa amiaza am urcat intr-o barca care ne-a dus, in cele din urma, catre insulele Borromeo. Atunci a aparut si soarele. O singura data! Dar suficient. Exista locuri pe care le-am vazut, mi-au placut, dar nu m-as intoarce. In Stresa, insa, m-as intoarce oricand. 

Daca mergeti in vacanta si ploua, nu pierdeti jumatate de zi, asa cum am facut eu. Ploaia va poate arata locuri pe care altfel, nu le-ati observa. Si-ar fi pacat. 

High class

Citesc pe o foaie lucioasa, scoasa la o imprimanta care a plans mult dupa o picatura de tus, ca cineva ofera vacante high class la preturi low cost. Foaia e lipita de geamul unei case care sta sa cada, din centrul vechi. Cladirea e delicata ca o balerina batrana. Oricat timp trece peste ea si ce i se intampla, are farmec si atitudine.

Ce-o fi insemnand high class pentru oamenii astia si cum au aflat cat costa? Si dupa ce au aflat ca e scump, ei reusesc sa vanda ieftin. Aproape vulgar... 

Mi-am adus aminte de o doamna care vizita acum vreo 2 ani targul de turism si care voia sa mearga in Grecia, pe o suma derizorie si era suparata ca n-o putea nimeni asigura ca se va simti ca o regina. Si ea voia high class... Turcii nu mai vand ultra / extra all inclusive, acum am vazut ca au variante de high class all inclusive. Cum sa nu aiba daca ne dorim atat de mult sa intram cu charterul in cercul celor alesi? Turcu' insa stie sa vinda scump frustrarile oamenilor. 

Daca l-as intreba pe tata ce intelege el prin high class mi-ar povesti cum acum aproape 70 de ani, cand era el copil, batranii veneau la biserica imbracati in costumele nationale mostenite de la parinti si miroseau intotdeauna a busuioc. Ce parfum vintage... Probabil ca singura destinatie de vacanta a celor mai multi dintre ei fusese cel mai apropiat oras. 

Prima data cand cand am realizat ca o vacanta reusita nu se contabilizeaza in bani cheltuiti, mii de poze uitate pe un stick si shopping, ci in amintiri, a fost pe malul lacului Zeller. Acum multi ani. Pe bicicleta in jurul lacului si apoi cu tot curajul pana la Kaprun, oprind in piete sa cumparam mere si zambind localnicilor, urmarind lebedele de pe terasa hotelului, cafele bune si lungi si cascada Krimml. Si la plimbare prin Salzburg, in piata de flori, de ziua mea, intr-o rochie de matase, in plin festival Mozart. Si un hotel boutique cu un aer atat de sanatos (ala da, a fost scump...sau poate ca nu, la ce a reusit sa ne transmita)!

Revenind la geamul casei din centrul vechi, pe pagina de alaturi sunt dezvaluite locurile unde ne trimit ei sa simtim regalitatea din noi pe banii de buzunar ai fetei din casa. Printre ele, Bulgaria. Mi-am rugat repede sufletul sa-mi spuna daca si ce mi-a placut mie in Bulgaria. Un curcubeu dublu ...cel mai frumos din toata viata mea de pana atunci, in drum spre Arbanasi. 

"Vintage is the high class of the past." Am citit asta pe undeva si mi-a placut. 

stam acasa!

De cativa ani incoace, prin octombrie, imi spune ca vrea si el un revelion asa...sa-l dea la televizor, sa i se citeasca fericirea pe fata si multumirea pe burta, sa il plimbe o sanie si sa se urce si el, o data in viata asta, pe schiuri. Mint. La faza cu schiurile a renuntat. Anii ne imbraca cu frici si comoditati pe care mi-e greu sa le inghit, dar o fac, invariabil, de fiecare data. Le punem pe seama "intelepciunii" pe care ti-o aduce varsta si mergem inainte...renuntand.
E octombrie asa ca subiectul nostru anual s-a reactivat.
Mie mi se pare inutil sa plec la munte de revelion. Heavy trafic, frig, mancare si bautura, muzica de cele mai multe ori prosta, vecini entuziasti si galaciosi. Schiuri?...nu eu. Se pare ca intr-adevar lucrurile pe care nu le faci la timp, nu le mai traiesti cum trebuie.
"Sa mergem undeva la plaja! Se zboara prea mult...
Sa mergem la Estoril! Doar biletele de avion costa 1000 de euro...
Sa mergem intr-o capitala! Mult zgomot, pentru nimic...daca stai bine si te gandesti. Un pahar de sampanie ieftina si un sarut cliseu, la miezul noptii. Si foarte frig... Si totul inchis.
Sa mergem la noi la mare! E cam trist...
Foarte bine, stam acasa!"

Il intreb pe Mandu dimineata daca vrea sa mearga undeva in vacanta, la iarna. Nu stie ce inseamna vacanta, dar a spus DA si singura lui intrebare a fost daca vom fi si noi.  De retinut! Ii iubesc atat de mult entuziasmul de a face orice, oriunde...cu noi.

E bine acasa, de revelion.  As putea face un tort. N-as avea puterea sa ignor complet festivismul momentului. El ar cumpara un vin bun si sec si ar astepta sa adoarma Mandu. Dupa multe puzzle-uri si fericire sonora, s-ar intampla. Apoi am face planuri de vacanta adevarate. Si ne-ar canta Melody Gardot.

PS: De astazi sunt aici. Un alt freelancer. Un sfatuitor serios si sincer cand vine vorba de locuri vazute si visate. Mi s-a spus ca nu merge conceptul de personal travel manager pe piata de la noi. Eu cred ca da. E timpul.