Tresor imi aducea pastile si se intreba daca jumatate din oamenii de pe vas vomita din cauza tangajului sau a bauturii. Si imi spunea ca mai e putin. Ma ferea de soare cand credea ca dorm. Nu dormeam, doar imi doream sa nu fi fost acolo. N-am impartasit deloc cu partenerii de drum momentul de incantare maxima cand in departare a aparut insula. A fost un wow la unison care nu m-a facut sa ma ridic. "Haide, trebuie sa-ti revii! E frumos", imi tot spunea el incercand sa-mi salveze ziua. Era frumos, da. Nepamantean, aproape. Pana si nemtii au tacut pentru cateva secunde. Grupul nostru de romani era pestrit in ceea ce priveste varsta si simtirile. Erau doamne gata sa incerce orice, domni cu carnetele, la panda, mereu, sa prinda agentia in sah mat, tineri care gresisera destinatia, solo travelleri care isi inecau singuratatea in fiecare seara, dar cu un suras tamp pe fata, pregatiti, in orice moment, pentru conversatie de salon. Si noi. Am coborat si ne-am trezit intr-o mare de oameni care isi gasisera tocmai atunci sa vada si ei insula. Si a inceput cursa. Ghizii parca au intrat in transa si alergau bezmetici in toate partile cautand, fiecare in parte si pe limba lui, soferul si autocarul. Si am plecat sa vedem...totul! Repede! Cat mai repede! Oamenii parca uitasera ca e vacanta lor, platita, visata... Fugeam dintr-o parte in alta ca intr-o intrecere fara miza, vedeam din zbor nisip negru, mare frumoasa, biserici albastre, case sapate in stanca, drumuri inguste, magazine suprapuse. Ghidul nostru urla intr-una ca daca intarziem, se supara soferii si ne lasa acolo. Drama adevarata. Doua doamne ex- profesoare il ajutau cu sarg, experimentand un deja vu. Era ca-n tabara la Calimanesti, la sfarsitul clasei a opta.
Peisajul insa altul. Rece, arid, scaldat intr-o lumina perfecta. Mi-am activat in minte harta mea si am inceput sa o umplu. Cu locuri pe care acum le zaream si unde intr-o zi am sa ma intorc. Si-am sa le calc in tihna. Am coborat din autocar lasand in urma un sofer bombanind incruntat spre turma de romani care ii stricasera programul, jurand probabil sa nu ii mai plimbe "ever" pe conationalii nostri prin paradis. Macar sa fi avut si el norocul unor americani.
Ce a urmat? Sus pe magarus! Dintre toate intamplarile mele de vacanta asta a fost, de departe, cea mai nefericita. Inainte sa imi dau foarte bine seama ce se intampla m-am trezit calare pe un magar si am pornit in coloana spre port. Magarul meu insa avea o problema nerezolvata cu magarul pe care statea tresor pentru ca altfel nu imi explic de ce incerca mereu sa se intoarca, cu mine in spate, si sa-l mustruluiasca pe prietenul sau. Eu atinsesem un fel de culme a penibilului adresandu-ma sefului coloanei de magari cu "mister", cerandu-i in engleza mea britanica sa opreasca magarul o clipa sa pot cobori. Dupa mai multe incercari, m-a auzit si mi-a zambit. Fara dinti... "Mister" a pocnit magarul meu sa se linisteasca si am continuat drumul. M-am resemnat si am tacut pana jos. De fapt, nici nu prea se mai putea vorbi. Doamnele profesoare traversau un adevarat atac de panica isteric, calare pe magarii din dotare.
Inca o privire de jos spre insula cu case din vata de zahar si pe mare, din nou. Toata distractia s-a mutat jos, sub puntea vasului pentru ca afara ploua. Vodka, din nou, tangaj si dans. Eu...cam trista. As fi vrut sa vad apusul.
In Santorini ma intorc cu siguranta. Fara oameni, locul asta pare chiar salbatic. Nu te poti bucura de el decat atunci cand vasele pleaca spre mare ducand departe galagia, vuietul cu care vine civilizatia. As putea sta zile in sir sa privesc marea de acolo. Si sa ascult povesti despre vulcani si Atlantida, despre regele Minos si morile de vant. Frumusetea aceea perfecta, nascuta dintr-o asa o tragedie este brutal umbrita de hahaiala turistilor. Acolo nu ai nevoie de multe. O palarie, o bicicleta, o carte si pe cineva sa tii de mana. Si un Daiquiri la apus...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu