Prima data cand mi-a trecut prin minte o vacanta la Chamonix, m-am gandit ca era ocazia perfecta sa imi cumpar un alt stilou. Si-am inceput sa fac planuri...
Stiam ca trebuie sa organizez cu mare grija fiecare pas ca sa fac posibila vacanta asta. 10 zile. Bugetul nostru de atunci aproape ca nu indraznea sa priveasca harta in directia Chamonix, dar vazusem un wallpaper undeva cu masivul Mont Blanc si am stiut ca acolo era urmatorul loc de simtit si gustat.
Desi mi-am propus ca blogul asta sa nu aiba nume de hoteluri in care am stat, voi face o exceptie si am sa va spun ca la Chamonix am stat la Chalet Pele. Nu voi descrie niciodata o camera de hotel in metri patrati, suprafata vitrata, daca are halate sau minibar si numarul de feluri de mancare pe bufetul de mic dejun. Dar voi incerca sa va spun totul despre magnetismul unor locuri, despre ambianta unei pensiuni si despre aromele care veneau dimineata dinspre bucatarie.
Am cumparat sejurul la Chalet Pele in ianuarie, pentru iulie, pentru ca mi-au dat 2 nopti gratuite si pentru ca reducerea de early booking era substantiala. Eram sigura ca vom pleca. Stiam ca e o cabana cu 5 dormitoare, ca e aproape de centrul statiunii si cam atat. Am vazut si cateva fotografii neclare, proprietarii ma asigurasera ca exista tot confortul si ca locul e recent renovat. Acum nu cred ca as mai face asa, dar sunt locuri care te cheama si atunci restul sunt doar detalii. In urmatoarele cateva luni am vanat, la propriu, bilete de avion la pret bun, spre Geneva. Le-am cumparat in martie de la Lufthansa. Tot cu cei de la chalet am vorbit sa ne asigure si transferul de la aeroport la Chamonix si, in primavara, vacanta mea era batuta in cuie. Iulie a venit greu...
Pe-afara Chalet Pele n-arata deloc ca o pensiune, mai degraba ca un grajd. in plus, nu ne-a asteptat nimeni. Ne-au lasat cheia sub un ghiveci cu flori, am intrat, am gasit croisante si cafea si s-a schimbat totul. O bijuterie savoiarda. O casa veche, refacuta, plina de motive traditionale si detalii discrete. In fosta pivnita, un fel de biblioteca, in camera noastra, lemn natural si borcane cu gem. Desi in primele 2 zile am crezut ca suntem singuri, ne-am cunoscut vecinii intr-o dimineata. Irlandezi, alpinisti, veseli si foarte politicosi. In camera noastra mica de la mansarda erau inimi de lemn pictate de mana si atarnate de grinzi, se vedea cerul si Mont Blanc. Totul mirosea a munte si a lavanda.
Un ghinion (sau poate nu) a facut ca in prima zi sa ne asezam la o terasa sa incercam pentru prima data fondu si sa urmarim telecabinele care urcau pe versanti. Una dintre ele s-a oprit intre doua varfuri. Si a ramas acolo cat noi am mancat, cat ne-am intrebat daca vrem desert, cat am vorbit despre ce-o sa facem maine, cat ne-am plimbat pe drumul spre biserica. Faceam totul cu un ochi spre munte. N-am urcat cu telecabina pe Auguille de Midi, desi irlandezii nostri ne-au invitat tot timpul sa ne razgandim. S-au oferit chiar sa mearga cu noi... Curajul nostru a murit atunci, seara, in timp ce privea spre cer. Acum imi pare rau. Sau poate e un motiv sa ne intoarcem...
Au fost 10 zile pline. Am mers cu Mocanita lor cat de sus ne-a putut duce, am urcat pe munte, am vazut Mer de Glace, am patinat, am facut rafting, am vazut ghetari, ne-am dat cu niste masinute pe pista de bob, am trecut in italia prin tunelul Mont Blanc, am fost in excursie in Elvetia, ne-am imprietenit, am gustat, simtit si trait tot ce am putut. A fost o vacanta calda si parfumata.
Stilou nu mi-am cumparat. Nu a mai fost nevoie...
Exista locuri care par de neatins. La primul gand, asa si este. Daca pornim la drum cu sufletul, intr-o zi si pasii ne vor duce acolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu