Chamonix

Mai mult de 20 de ani in urma primeam cadou de la niste prieteni ai parintilor mei, evrei fugari din anii comunismului, un stilou Montblanc. Nu stiam nimic despre branduri, pe atunci, dar stiam ca era altfel decat toate stilourile chinezesti care imi trecusera prin mana. Nu-l mai am, mi l-a furat cineva la scoala. Nu pentru ca ar fi facut ceva bani cu el sau pentru ca si-ar fi dorit sa scrie la teza cu un Montblanc, ci pentru ca asa ii era obiceiul. Sa ia lucrurile pe care le iubeau altii. 

Prima data cand mi-a trecut prin minte o vacanta la Chamonix, m-am gandit ca era ocazia perfecta sa imi cumpar un alt stilou. Si-am inceput sa fac planuri...

Stiam ca trebuie sa organizez cu mare grija fiecare pas ca sa fac posibila vacanta asta. 10 zile. Bugetul nostru de atunci aproape ca nu indraznea sa priveasca harta in directia Chamonix, dar vazusem un wallpaper undeva cu masivul Mont Blanc si am stiut ca acolo era urmatorul loc de simtit si gustat. 

Desi mi-am propus ca blogul asta sa nu aiba nume de hoteluri in care am stat, voi face o exceptie si am sa va spun ca la Chamonix am stat la Chalet Pele. Nu voi descrie niciodata o camera de hotel in metri patrati, suprafata vitrata, daca are halate sau minibar si numarul de feluri de mancare pe bufetul de mic dejun. Dar voi incerca sa va spun totul despre magnetismul unor locuri, despre ambianta unei pensiuni si despre aromele care veneau dimineata dinspre bucatarie. 

Am cumparat sejurul la Chalet Pele in ianuarie, pentru iulie, pentru ca mi-au dat 2 nopti gratuite si pentru ca reducerea de early booking era substantiala.  Eram sigura ca vom pleca. Stiam ca e o cabana cu 5 dormitoare, ca e aproape de centrul statiunii si cam atat. Am vazut si cateva fotografii neclare, proprietarii ma asigurasera ca exista tot confortul si ca locul e recent renovat. Acum nu cred ca as mai face asa, dar sunt locuri care te cheama si atunci restul sunt doar detalii. In urmatoarele cateva luni am vanat, la propriu, bilete de avion la pret bun, spre Geneva. Le-am cumparat in martie de la Lufthansa. Tot cu cei de la chalet am vorbit sa ne asigure si transferul de la aeroport la Chamonix si, in primavara, vacanta mea era batuta in cuie. Iulie a venit greu... 

Pe-afara Chalet Pele n-arata deloc ca o pensiune, mai degraba ca un grajd. in plus, nu ne-a asteptat nimeni. Ne-au lasat cheia sub un ghiveci cu flori, am intrat, am gasit croisante si cafea si s-a schimbat totul. O bijuterie savoiarda. O casa veche, refacuta, plina de motive traditionale si detalii discrete. In fosta pivnita, un fel de biblioteca, in camera noastra, lemn natural si borcane cu gem.  Desi in primele 2 zile am crezut ca suntem singuri, ne-am cunoscut vecinii intr-o dimineata. Irlandezi, alpinisti, veseli si foarte politicosi. In camera noastra mica de la mansarda erau inimi de lemn pictate de mana si atarnate de grinzi, se vedea cerul si Mont Blanc. Totul mirosea a munte si a lavanda. 

Un ghinion (sau poate nu) a facut ca in prima zi sa ne asezam la o terasa sa incercam pentru prima data fondu si sa urmarim telecabinele care urcau pe versanti. Una dintre ele s-a oprit intre doua varfuri. Si a ramas acolo cat noi am mancat, cat ne-am intrebat daca vrem desert, cat am vorbit despre ce-o sa facem maine, cat ne-am plimbat pe drumul spre biserica. Faceam totul cu un ochi spre munte. N-am urcat cu telecabina pe Auguille de Midi, desi irlandezii nostri ne-au invitat tot timpul sa ne razgandim. S-au oferit chiar sa mearga cu noi... Curajul nostru a murit atunci, seara, in timp ce privea spre cer. Acum imi pare rau. Sau poate e un motiv sa ne intoarcem...

Au fost 10 zile pline. Am mers cu Mocanita lor cat de sus ne-a putut duce, am urcat pe munte, am vazut Mer de Glace, am patinat, am facut rafting, am vazut ghetari, ne-am dat cu niste masinute pe pista de bob, am trecut in italia prin tunelul Mont Blanc, am fost in excursie in Elvetia, ne-am imprietenit, am gustat, simtit si trait tot ce am putut. A fost o vacanta calda si parfumata. 

Stilou nu mi-am cumparat. Nu a mai fost nevoie...

Exista locuri care par de neatins. La primul gand, asa si este. Daca pornim la drum cu sufletul, intr-o zi si pasii ne vor duce acolo. 

Asta sunt eu!

Suntem diferiti, ocupati si devenim pretentiosi. Unii dintre noi suntem dispusi sa ne acordam atentie. Vrem detalii, ne plac amintirile olfactive, retinem lucruri pe care altii nu le vad. Savuram, nu mancam. Ne delectam vizitand si refuzam organic doar sa marcam vacantele.

Am venit aici pentru noi. Intotdeauna mi-am dorit sa se ocupe cineva, in felul asta, de vacanta mea. Sa nu cumpar timpul meu liber laolalta cu altii. Sau de la cineva care nu-mi citeste in ochi locurile care ma inspira.

Ceea ce fac acum este un proiect  freelance, incerc si dezvolt conceptul de personal travel advisor. De la idea unei vacante speciale, aproape sau la capatul lumii, si pana la intoarcerea din locuri despre care nici nu stiati ca exista, vom fi parteneri. 

Puteti sa-mi spuneti Oana, stiu ce si unde sa caut, am timp, raspund la intrebari si caut raspunsuri pentru voi, va recomand sa ne cunoastem. 

oana@smartplanseasytravel.com

www.facebook.com/SmartplansEasytravel

https://smartplanseasytravel.blogspot.ro

Uneori ploua

Ati fost vreodata intr-o vacanta si a plouat mai tot timpul? O ploaie marunta, rece, iritanta care parca facea totul sa inunde fragila fericire programata un an si cumparata din timp, astfel ca nimic, absolut nimic sa nu intervina? Ati simtit cumva ca norii rad in hohote si va striga sfidator: "Acum sa te vad! O sa ploua cat vrem noi!"? 

Asa am simtit eu la Stresa, de parca ar fi picat cerul pe mine, la propriu! Am ajuns pe malul lacului Maggiore si nu se vedea nimic in jur, doar nori, ceata si miliarde de picaturi de ploaie rea. "Ce facem?" a intrebat el. Eu cand sunt trista nu vorbesc. Deloc. Nu raspund nici la intrebari simple si nu pentru ca ma supar pe toata lumea ca un copil razgaiat, ci pentru ca ma prabusesc inauntru si nu vreau sa trag pe nimeni acolo. Si ce mult imi dorisem sa ajung la Stresa...

"Mergem in recunoastere! Cat poate sa ploua?" si-a raspuns singur. Bineinteles ca nu aveam umbrela. Sa te duci intr-un loc fermecator, in plin august si cu atat de multe forecasturi de vreme analizate, cu umbrela? Cand am iesit din hotel, baiatul de la receptie ne-a dat o umbrela mare pentru amandoi. Ne privea cu compasiune si l-am urat pe loc pentru asta. 

Ne-am intors tarziu. Am descoperit strazi inguste si elegante, case zvelte si cochete. Am baut cafea intr-o cafenea care a devenit "a noastra" si am mancat tiramisu pe saturate, iar umbrela ne obliga sa mergem atat de aproape unul de altul. 

A plouat tare si a doua zi, dar ne-am facut curaj si ne-am apropiat de un barcagiu intrebandu-l daca ne duce pe insule. Aceeasi compasiune in privire. "No, not today!". Batea vantul ca niciodata in august. Oricum negura era din nou, prea groasa ca sa putem vedea ceva. Si am plecat cu trenul la Locarno. Apoi in Verbania. Si am asteptat sa vina timpul potrivit ca Isola Madre sa ne primeasca. A plouat in fiecare zi din cele cinci petrecute acolo. Dar ne-am ascuns in restaurante micute in care am stat mai mult decat o facem in vacante, am vorbit cu oameni si cu noi, am baut Chianti si am citit. Eram restanta. Pe terasa camerei se simtea aroma de lamai si maslini, camelii si magnolii. Mirosea a ploaie si a seara tihnita. Intr-o dupa amiaza am urcat intr-o barca care ne-a dus, in cele din urma, catre insulele Borromeo. Atunci a aparut si soarele. O singura data! Dar suficient. Exista locuri pe care le-am vazut, mi-au placut, dar nu m-as intoarce. In Stresa, insa, m-as intoarce oricand. 

Daca mergeti in vacanta si ploua, nu pierdeti jumatate de zi, asa cum am facut eu. Ploaia va poate arata locuri pe care altfel, nu le-ati observa. Si-ar fi pacat. 

High class

Citesc pe o foaie lucioasa, scoasa la o imprimanta care a plans mult dupa o picatura de tus, ca cineva ofera vacante high class la preturi low cost. Foaia e lipita de geamul unei case care sta sa cada, din centrul vechi. Cladirea e delicata ca o balerina batrana. Oricat timp trece peste ea si ce i se intampla, are farmec si atitudine.

Ce-o fi insemnand high class pentru oamenii astia si cum au aflat cat costa? Si dupa ce au aflat ca e scump, ei reusesc sa vanda ieftin. Aproape vulgar... 

Mi-am adus aminte de o doamna care vizita acum vreo 2 ani targul de turism si care voia sa mearga in Grecia, pe o suma derizorie si era suparata ca n-o putea nimeni asigura ca se va simti ca o regina. Si ea voia high class... Turcii nu mai vand ultra / extra all inclusive, acum am vazut ca au variante de high class all inclusive. Cum sa nu aiba daca ne dorim atat de mult sa intram cu charterul in cercul celor alesi? Turcu' insa stie sa vinda scump frustrarile oamenilor. 

Daca l-as intreba pe tata ce intelege el prin high class mi-ar povesti cum acum aproape 70 de ani, cand era el copil, batranii veneau la biserica imbracati in costumele nationale mostenite de la parinti si miroseau intotdeauna a busuioc. Ce parfum vintage... Probabil ca singura destinatie de vacanta a celor mai multi dintre ei fusese cel mai apropiat oras. 

Prima data cand cand am realizat ca o vacanta reusita nu se contabilizeaza in bani cheltuiti, mii de poze uitate pe un stick si shopping, ci in amintiri, a fost pe malul lacului Zeller. Acum multi ani. Pe bicicleta in jurul lacului si apoi cu tot curajul pana la Kaprun, oprind in piete sa cumparam mere si zambind localnicilor, urmarind lebedele de pe terasa hotelului, cafele bune si lungi si cascada Krimml. Si la plimbare prin Salzburg, in piata de flori, de ziua mea, intr-o rochie de matase, in plin festival Mozart. Si un hotel boutique cu un aer atat de sanatos (ala da, a fost scump...sau poate ca nu, la ce a reusit sa ne transmita)!

Revenind la geamul casei din centrul vechi, pe pagina de alaturi sunt dezvaluite locurile unde ne trimit ei sa simtim regalitatea din noi pe banii de buzunar ai fetei din casa. Printre ele, Bulgaria. Mi-am rugat repede sufletul sa-mi spuna daca si ce mi-a placut mie in Bulgaria. Un curcubeu dublu ...cel mai frumos din toata viata mea de pana atunci, in drum spre Arbanasi. 

"Vintage is the high class of the past." Am citit asta pe undeva si mi-a placut. 

stam acasa!

De cativa ani incoace, prin octombrie, imi spune ca vrea si el un revelion asa...sa-l dea la televizor, sa i se citeasca fericirea pe fata si multumirea pe burta, sa il plimbe o sanie si sa se urce si el, o data in viata asta, pe schiuri. Mint. La faza cu schiurile a renuntat. Anii ne imbraca cu frici si comoditati pe care mi-e greu sa le inghit, dar o fac, invariabil, de fiecare data. Le punem pe seama "intelepciunii" pe care ti-o aduce varsta si mergem inainte...renuntand.
E octombrie asa ca subiectul nostru anual s-a reactivat.
Mie mi se pare inutil sa plec la munte de revelion. Heavy trafic, frig, mancare si bautura, muzica de cele mai multe ori prosta, vecini entuziasti si galaciosi. Schiuri?...nu eu. Se pare ca intr-adevar lucrurile pe care nu le faci la timp, nu le mai traiesti cum trebuie.
"Sa mergem undeva la plaja! Se zboara prea mult...
Sa mergem la Estoril! Doar biletele de avion costa 1000 de euro...
Sa mergem intr-o capitala! Mult zgomot, pentru nimic...daca stai bine si te gandesti. Un pahar de sampanie ieftina si un sarut cliseu, la miezul noptii. Si foarte frig... Si totul inchis.
Sa mergem la noi la mare! E cam trist...
Foarte bine, stam acasa!"

Il intreb pe Mandu dimineata daca vrea sa mearga undeva in vacanta, la iarna. Nu stie ce inseamna vacanta, dar a spus DA si singura lui intrebare a fost daca vom fi si noi.  De retinut! Ii iubesc atat de mult entuziasmul de a face orice, oriunde...cu noi.

E bine acasa, de revelion.  As putea face un tort. N-as avea puterea sa ignor complet festivismul momentului. El ar cumpara un vin bun si sec si ar astepta sa adoarma Mandu. Dupa multe puzzle-uri si fericire sonora, s-ar intampla. Apoi am face planuri de vacanta adevarate. Si ne-ar canta Melody Gardot.

PS: De astazi sunt aici. Un alt freelancer. Un sfatuitor serios si sincer cand vine vorba de locuri vazute si visate. Mi s-a spus ca nu merge conceptul de personal travel manager pe piata de la noi. Eu cred ca da. E timpul.