Ce nu mi-a placut in Santorini

In primul rand, drumul pana acolo. O mare agitata, desi incredibil de spumoasa. Un vas cu rusoaice durdulii imitand obsesiv figura din Titanic pentru a fi imortalizate de partenerii de viata sau de vacanta. Ei insa, nu puteau face fotografii pentru ca cel putin una dintre maini era ocupata cu o sticla de vodka. Cadrul se tot repeta pana se golea sticla. Era interesant sa ii privesti. Rusii nu se plictisesc, se pare, sa imite. Britanici galagiosi fugind dintr-o parte in alta, usor confuzi ca nu se pot tine pe picioare. Veselie multa in jur, dive, fericire. Eu sunt un turist lazy, iar zumzetul continuu de pe vas imi amplifica starea de rau cu care ma luptam de la plecare.   Incercam  fara prea mult succes sa ignor ghidul care vorbea mult, prost si dezorganizat. Pana la urma cu totii avem doza noastra de ipocrizie pe care o purtam in portofel.  El incerca sa dea valoare celor cativa banuti pe care ii castigase comision la excursia noastra. Rusii fara nimic original, noi niste hoti (ghidul ocolise agentia la care era angajat si isi bagase toti banii in buzunar). Era multumit! 

Tresor imi aducea pastile si se intreba daca jumatate din oamenii de pe vas vomita din cauza tangajului sau a bauturii. Si imi spunea ca mai e putin. Ma ferea de soare cand credea ca dorm. Nu dormeam, doar imi doream sa nu fi fost acolo. N-am impartasit deloc cu partenerii de drum momentul de incantare maxima cand in departare a aparut insula. A fost un wow la unison care nu m-a facut sa ma ridic. "Haide, trebuie sa-ti revii! E frumos", imi tot spunea el incercand sa-mi salveze ziua. Era frumos, da. Nepamantean, aproape. Pana si nemtii au tacut pentru cateva secunde. Grupul nostru de romani era pestrit in ceea  ce priveste varsta si simtirile. Erau doamne gata sa incerce orice, domni cu carnetele, la panda, mereu, sa prinda agentia in sah mat, tineri care gresisera destinatia, solo travelleri care isi inecau singuratatea in fiecare seara, dar cu un suras tamp pe fata, pregatiti, in orice moment, pentru conversatie de salon. Si noi. Am coborat si ne-am trezit intr-o mare de oameni care isi gasisera tocmai atunci sa vada si ei insula. Si a inceput cursa. Ghizii parca au intrat in transa si alergau bezmetici in toate partile cautand, fiecare in parte si pe limba lui, soferul si autocarul.  Si am plecat sa vedem...totul! Repede! Cat mai repede! Oamenii parca uitasera ca e vacanta lor, platita, visata... Fugeam dintr-o parte in alta ca intr-o intrecere fara miza, vedeam din zbor nisip negru, mare frumoasa, biserici albastre, case sapate in stanca, drumuri inguste, magazine suprapuse. Ghidul nostru urla intr-una ca daca intarziem, se supara soferii si ne lasa acolo. Drama adevarata. Doua doamne ex- profesoare il ajutau cu sarg, experimentand un deja vu. Era ca-n tabara la Calimanesti, la sfarsitul clasei a opta.

Peisajul insa altul. Rece, arid, scaldat intr-o lumina perfecta. Mi-am activat in minte harta mea si am inceput sa o umplu. Cu locuri pe care acum le zaream si unde intr-o zi am sa ma intorc. Si-am sa le calc in tihna. Am coborat din autocar lasand in urma un sofer bombanind incruntat spre turma de romani care ii stricasera programul, jurand probabil sa nu ii mai plimbe "ever" pe conationalii nostri prin paradis. Macar sa fi avut si el norocul unor americani. 

Ce a urmat? Sus pe magarus! Dintre toate intamplarile mele de vacanta asta a fost, de departe, cea mai nefericita. Inainte sa imi dau foarte bine seama ce se intampla m-am trezit calare pe un magar si am pornit in coloana spre port. Magarul meu insa avea o problema nerezolvata cu magarul pe care statea tresor pentru ca altfel nu imi explic de ce incerca mereu sa se intoarca, cu mine in spate, si sa-l mustruluiasca pe prietenul sau. Eu atinsesem un fel de culme a penibilului adresandu-ma sefului coloanei de magari cu "mister", cerandu-i in engleza mea britanica sa opreasca magarul o clipa sa pot cobori. Dupa mai multe incercari, m-a auzit si mi-a zambit. Fara dinti... "Mister" a pocnit magarul meu sa se linisteasca si am continuat drumul. M-am resemnat si am tacut pana jos. De fapt, nici nu prea se mai putea vorbi. Doamnele profesoare traversau un adevarat atac de panica isteric, calare pe magarii din dotare. 

Inca o privire de jos spre insula cu case din vata de zahar si pe mare, din nou. Toata distractia s-a mutat jos, sub puntea vasului pentru ca afara ploua. Vodka, din nou, tangaj si dans. Eu...cam trista. As fi vrut sa vad apusul. 

In Santorini ma intorc cu siguranta. Fara oameni, locul asta pare chiar salbatic. Nu te poti bucura de el decat atunci cand vasele pleaca spre mare ducand departe galagia, vuietul cu care vine civilizatia. As putea sta zile in sir sa privesc marea de acolo. Si sa ascult povesti despre vulcani si Atlantida, despre regele Minos si morile de vant. Frumusetea aceea perfecta, nascuta dintr-o asa o tragedie este brutal umbrita de hahaiala turistilor. Acolo nu ai nevoie de multe. O palarie, o bicicleta, o carte si pe cineva sa tii de mana. Si un Daiquiri la apus...

Inceputuri

Fac parte din categoria celor care s-ar duce spre cercul polar numai ca sa vada semnul cu "Atentie! Reni!" de pe marginea unei sosele. Atat de tangibil. Asa as scapa si de obsesia renilor americani si nici prezenta lui Mos Craciun n-ar mai fi atat de necesara. 

Nu-mi plac inceputurile. Iar cele de an mi se par supraevaluate. Liste, dorinte, urari, prea multe si eu prea putin pregatita pentru avalanse. Nici bilanturile nu imi plac. Multe ganduri irosite, idei nepuse in practica, jumatati de promisiuni transformate in task-uri si ignorate sau uitate in ipad si...prea putine carti citite si locuri pasite.  Prea multa energie consumata in statistici de vacanta. Totul redus la cate ore, cate zile, cate mese, cate stele si cati bani. Multi bani....obligatoriu! Ca sa ai ce povesti, ca sa te simti altfel anul asta, ca sa primesti si tu un premiu.  

Ne gandim luni in sir unde sa mergem in vacanta, ne certam, negociem, facem compromisuri si din cele mai reusite vacante, dupa cativa ani, ramanem cu cateva amintiri rulate pe fastforward in timp ce inchizi ochii si inspiri. Si atunci, in cele cateva fractiuni de secunda cand parca vrei sa aduni tot aerul in piept, atunci iti dai seama ce a contat cu adevarat si cum evoluezi, in fiecare an, in functie de lucrurile pe care ti le amintesti. La ce ai devenit atent. Se intampla sa revad locuri si par de fiecare data necunoscute. Sunt tot eu, aceeasi ochi, acelasi Nikon, insa alt colt de minte deschis, alt unghi, tot eu, dar mai prietenoasa cu locul si mai exigenta cu mine. Am o harta in minte care, in fiecare an, primeste cateva stickere noi. Istanbul - fresh de rodii, Danemarca - palatul Kronborg, Grecia - aroma de piatra arsa si arici de mare :(, Locarno - ciocolata, Franta - da, e ceva aparte Franta si ma da peste cap de fiecare data. 

Planurile de vacanta se fac in momente de taina, de seara, de fericire si liniste. Si caut locuri care sa ma ajute sa mai fac un pas.  Acum ma gandesc la Cape Town sau la Cadiz. Sau poate amandoua. Sau poate la drum cu o masina mica de la Porto spre Evora cautand inca un pousada unde sa dorm si sa ma intorc in timp. Pana la urma imi doresc si eu ceva la inceput de an. Sa ma duca departe...sau aproape, dar sa fie de tinut minte. Si de povestit. Si sa nu uit sa ma "deconectez". Sa traiesc vacantele mele mai putin virtual sau social si mai mult in interior si acolo.