Chamonix

Mai mult de 20 de ani in urma primeam cadou de la niste prieteni ai parintilor mei, evrei fugari din anii comunismului, un stilou Montblanc. Nu stiam nimic despre branduri, pe atunci, dar stiam ca era altfel decat toate stilourile chinezesti care imi trecusera prin mana. Nu-l mai am, mi l-a furat cineva la scoala. Nu pentru ca ar fi facut ceva bani cu el sau pentru ca si-ar fi dorit sa scrie la teza cu un Montblanc, ci pentru ca asa ii era obiceiul. Sa ia lucrurile pe care le iubeau altii. 

Prima data cand mi-a trecut prin minte o vacanta la Chamonix, m-am gandit ca era ocazia perfecta sa imi cumpar un alt stilou. Si-am inceput sa fac planuri...

Stiam ca trebuie sa organizez cu mare grija fiecare pas ca sa fac posibila vacanta asta. 10 zile. Bugetul nostru de atunci aproape ca nu indraznea sa priveasca harta in directia Chamonix, dar vazusem un wallpaper undeva cu masivul Mont Blanc si am stiut ca acolo era urmatorul loc de simtit si gustat. 

Desi mi-am propus ca blogul asta sa nu aiba nume de hoteluri in care am stat, voi face o exceptie si am sa va spun ca la Chamonix am stat la Chalet Pele. Nu voi descrie niciodata o camera de hotel in metri patrati, suprafata vitrata, daca are halate sau minibar si numarul de feluri de mancare pe bufetul de mic dejun. Dar voi incerca sa va spun totul despre magnetismul unor locuri, despre ambianta unei pensiuni si despre aromele care veneau dimineata dinspre bucatarie. 

Am cumparat sejurul la Chalet Pele in ianuarie, pentru iulie, pentru ca mi-au dat 2 nopti gratuite si pentru ca reducerea de early booking era substantiala.  Eram sigura ca vom pleca. Stiam ca e o cabana cu 5 dormitoare, ca e aproape de centrul statiunii si cam atat. Am vazut si cateva fotografii neclare, proprietarii ma asigurasera ca exista tot confortul si ca locul e recent renovat. Acum nu cred ca as mai face asa, dar sunt locuri care te cheama si atunci restul sunt doar detalii. In urmatoarele cateva luni am vanat, la propriu, bilete de avion la pret bun, spre Geneva. Le-am cumparat in martie de la Lufthansa. Tot cu cei de la chalet am vorbit sa ne asigure si transferul de la aeroport la Chamonix si, in primavara, vacanta mea era batuta in cuie. Iulie a venit greu... 

Pe-afara Chalet Pele n-arata deloc ca o pensiune, mai degraba ca un grajd. in plus, nu ne-a asteptat nimeni. Ne-au lasat cheia sub un ghiveci cu flori, am intrat, am gasit croisante si cafea si s-a schimbat totul. O bijuterie savoiarda. O casa veche, refacuta, plina de motive traditionale si detalii discrete. In fosta pivnita, un fel de biblioteca, in camera noastra, lemn natural si borcane cu gem.  Desi in primele 2 zile am crezut ca suntem singuri, ne-am cunoscut vecinii intr-o dimineata. Irlandezi, alpinisti, veseli si foarte politicosi. In camera noastra mica de la mansarda erau inimi de lemn pictate de mana si atarnate de grinzi, se vedea cerul si Mont Blanc. Totul mirosea a munte si a lavanda. 

Un ghinion (sau poate nu) a facut ca in prima zi sa ne asezam la o terasa sa incercam pentru prima data fondu si sa urmarim telecabinele care urcau pe versanti. Una dintre ele s-a oprit intre doua varfuri. Si a ramas acolo cat noi am mancat, cat ne-am intrebat daca vrem desert, cat am vorbit despre ce-o sa facem maine, cat ne-am plimbat pe drumul spre biserica. Faceam totul cu un ochi spre munte. N-am urcat cu telecabina pe Auguille de Midi, desi irlandezii nostri ne-au invitat tot timpul sa ne razgandim. S-au oferit chiar sa mearga cu noi... Curajul nostru a murit atunci, seara, in timp ce privea spre cer. Acum imi pare rau. Sau poate e un motiv sa ne intoarcem...

Au fost 10 zile pline. Am mers cu Mocanita lor cat de sus ne-a putut duce, am urcat pe munte, am vazut Mer de Glace, am patinat, am facut rafting, am vazut ghetari, ne-am dat cu niste masinute pe pista de bob, am trecut in italia prin tunelul Mont Blanc, am fost in excursie in Elvetia, ne-am imprietenit, am gustat, simtit si trait tot ce am putut. A fost o vacanta calda si parfumata. 

Stilou nu mi-am cumparat. Nu a mai fost nevoie...

Exista locuri care par de neatins. La primul gand, asa si este. Daca pornim la drum cu sufletul, intr-o zi si pasii ne vor duce acolo. 

Asta sunt eu!

Suntem diferiti, ocupati si devenim pretentiosi. Unii dintre noi suntem dispusi sa ne acordam atentie. Vrem detalii, ne plac amintirile olfactive, retinem lucruri pe care altii nu le vad. Savuram, nu mancam. Ne delectam vizitand si refuzam organic doar sa marcam vacantele.

Am venit aici pentru noi. Intotdeauna mi-am dorit sa se ocupe cineva, in felul asta, de vacanta mea. Sa nu cumpar timpul meu liber laolalta cu altii. Sau de la cineva care nu-mi citeste in ochi locurile care ma inspira.

Ceea ce fac acum este un proiect  freelance, incerc si dezvolt conceptul de personal travel advisor. De la idea unei vacante speciale, aproape sau la capatul lumii, si pana la intoarcerea din locuri despre care nici nu stiati ca exista, vom fi parteneri. 

Puteti sa-mi spuneti Oana, stiu ce si unde sa caut, am timp, raspund la intrebari si caut raspunsuri pentru voi, va recomand sa ne cunoastem. 

oana@smartplanseasytravel.com

www.facebook.com/SmartplansEasytravel

https://smartplanseasytravel.blogspot.ro

Uneori ploua

Ati fost vreodata intr-o vacanta si a plouat mai tot timpul? O ploaie marunta, rece, iritanta care parca facea totul sa inunde fragila fericire programata un an si cumparata din timp, astfel ca nimic, absolut nimic sa nu intervina? Ati simtit cumva ca norii rad in hohote si va striga sfidator: "Acum sa te vad! O sa ploua cat vrem noi!"? 

Asa am simtit eu la Stresa, de parca ar fi picat cerul pe mine, la propriu! Am ajuns pe malul lacului Maggiore si nu se vedea nimic in jur, doar nori, ceata si miliarde de picaturi de ploaie rea. "Ce facem?" a intrebat el. Eu cand sunt trista nu vorbesc. Deloc. Nu raspund nici la intrebari simple si nu pentru ca ma supar pe toata lumea ca un copil razgaiat, ci pentru ca ma prabusesc inauntru si nu vreau sa trag pe nimeni acolo. Si ce mult imi dorisem sa ajung la Stresa...

"Mergem in recunoastere! Cat poate sa ploua?" si-a raspuns singur. Bineinteles ca nu aveam umbrela. Sa te duci intr-un loc fermecator, in plin august si cu atat de multe forecasturi de vreme analizate, cu umbrela? Cand am iesit din hotel, baiatul de la receptie ne-a dat o umbrela mare pentru amandoi. Ne privea cu compasiune si l-am urat pe loc pentru asta. 

Ne-am intors tarziu. Am descoperit strazi inguste si elegante, case zvelte si cochete. Am baut cafea intr-o cafenea care a devenit "a noastra" si am mancat tiramisu pe saturate, iar umbrela ne obliga sa mergem atat de aproape unul de altul. 

A plouat tare si a doua zi, dar ne-am facut curaj si ne-am apropiat de un barcagiu intrebandu-l daca ne duce pe insule. Aceeasi compasiune in privire. "No, not today!". Batea vantul ca niciodata in august. Oricum negura era din nou, prea groasa ca sa putem vedea ceva. Si am plecat cu trenul la Locarno. Apoi in Verbania. Si am asteptat sa vina timpul potrivit ca Isola Madre sa ne primeasca. A plouat in fiecare zi din cele cinci petrecute acolo. Dar ne-am ascuns in restaurante micute in care am stat mai mult decat o facem in vacante, am vorbit cu oameni si cu noi, am baut Chianti si am citit. Eram restanta. Pe terasa camerei se simtea aroma de lamai si maslini, camelii si magnolii. Mirosea a ploaie si a seara tihnita. Intr-o dupa amiaza am urcat intr-o barca care ne-a dus, in cele din urma, catre insulele Borromeo. Atunci a aparut si soarele. O singura data! Dar suficient. Exista locuri pe care le-am vazut, mi-au placut, dar nu m-as intoarce. In Stresa, insa, m-as intoarce oricand. 

Daca mergeti in vacanta si ploua, nu pierdeti jumatate de zi, asa cum am facut eu. Ploaia va poate arata locuri pe care altfel, nu le-ati observa. Si-ar fi pacat.